Ceea ce v-a lovit în ziua când cele două tabere s-au întâlnit, a fost cu îngăduinţa lui Dumnezeu ca să-i cunoască pe credincioşi, (166) ca să-i cunoască pe făţarnici. Când li s-a spus: “Înaintaţi! Luptaţi pentru calea lui Dumnezeu!” ori: “Apăraţi-vă!”, ei au spus: “Dacă am şti să luptăm, v-am urma negreşit.” În Ziua aceea, s-au aflat mult mai aproape de tăgadă decât de credinţă. Ei spun cu gurile lor ceea ce nu este în inimile lor. Dumnezeu cunoaşte prea bine ceea ce ascund. (167) Cei care, aşezaţi, spun de fraţii lor: “Ei n-ar fi fost ucişi, de ne-ar fi ascultat!” Spune-le: “Izbăviţi-vă pe voi înşivă de la moarte, dacă spuneţi adevărul!” (168) Să nu-i crezi morţi pe cei care au fost ucişi pentru calea lui Dumnezeu, căci sunt vii, la Domnul lor, cu bună înzestrare, (169) bucurându-se de harul pe care Dumnezeu li l-a dăruit. Ei îi vestesc cu voioşie pe cei care vor veni după ei şi care, încă, nu li s-au alăturat că nu vor cunoaşte acolo nici teamă şi nici nu vor fi mâhniţi. (170) Ei se bucură de binefacerea şi harul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu lasă să se piardă răsplata credincioşilor. (171) O mare răsplată este menită celor care au răspuns lui Dumnezeu şi trimisului în ciuda rănilor lor, celor de bine făptuitori şi celor temători, (172) căci ei sunt cei cărora, atunci când oamenii le spun: “Oamenii şi-au unit puterile împotriva voastră. Temeţi-vă de ei!”, credinţa le creşte şi mai mult şi spun: “Dumnezeu ne este de ajuns!” Ce oblăduitor minunat! (173)